Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, cât şi în desfăşurarea diverselor activităţi profesionale.
Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview - întâlnire, întrevedere şi are ca echivalenţi, în limba franceză, “entretien”, convorbire, conversaţie şi “entrevue”, întâlnire între două
sau mai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sau unterredung, a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei germani. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”, în Dicţionarul de psihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în care interrelaţionarea are un scop important şi special de a surprinde cunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”.
În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de investigaţie ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală dintre două persoane (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat”.
În binecunoscutul lor Tratat de psihologie socială, Roger Daval şi colaboratorii (1967, 121) fac distincţiile cuvenite între situaţia de interviu şi fenomenele psihosociologice amintite.
• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar fără
scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur şi simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea de a
fi împreună. Chiar dacă îşi vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informaţii. Evident, interviul
poate constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe persoane adesea are
cu totul alte scopuri.
• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu. Convorbirea
presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează
schimbă frecvent rolurile de emiţător şi de receptor. Informaţia nu este direcţionată într-un singur
sens, nu există un conducător al discuţiei, aşa cum stau lucrurile în cazul interviului.
• Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu totdeauna
dialogul are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea
stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin
dialog se exprimă ideile, gândirea, concepţia autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile
reflecţii filosofice, nu căutarea obţinerii unor informaţii. Nici Socrate şi nici Platon nu
„intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor concepţiile filosofice.
• În fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz şi în celălalt există o
persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin interogatoriu
evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea
de expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi spune cuvântul, de a-şi face publice
opiniile.
Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce, aşadar, la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează. Folosit în anchete-interviul, ca de altfel şi chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei anchetei şi ale sondajului de opinie (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie metoda de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare.
Criterii de clasificare a interviurilor
În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare. În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).
A. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere.
• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor conflictuale etc.
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.
• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor. De exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă.
• Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate) gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind limitate. De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da;
- Nu;
- Nu ştiu.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană;
- Mâncarea chinezească;
- Mâncarea românească;
- Mâncarea mexicană;
- Alte preferinţe.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.
B. După natura conţinutului comunicării distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
D. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor:
• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
l • Interviul personă – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului, reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator.
F. După modalitatea de comunicare distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional.
G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare.
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.
I. După scopul urmărit:
• Interviul de selecţie (de angajare);
• Interviul terapeutic;
• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală, întreprindere, spital, domiciliu etc.
Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezintă atât avantajele, cât şi dezavantajele interviului,
semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu
ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când
scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât
cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea
tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de
interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite intrinseci. Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) le ordonează astfel:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale
proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea
acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea
răspunsurilor, „efectul de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care
urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Atât avantajele, cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în raport cu alte metode
şi tehnici de cercetare în ştiinţele socioumane şi mai ales în funcţie de diferitele procedee şi tipuri de
interviuri.
De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea în considerare a erorilor generate de această tehnică. Ce erori introduce efectul de operator de interviu? Herbert H. Hyman (1975) consideră că erorile rezultă din: modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, ca şi din prezenţa fizică a operatorului de interviu.
Efectul de operator de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru că,
remarcă sociologul american, totdeauna cel care răspunde are în vedere impresia pe care o produce
asupra cititorului prezumtiv.
Distorsionarea răspunsurilor se face în sensul protecţiei ego-ului. Prezenţa fizică a operatorului de interviu accentuează riscul de distorsiune a răspunsurilor. Într-un studiu cu finalitate metodologică, Albert Ellis (1948) a analizat răspunsurile la interviu ale unui număr de 69 de studente dintr-un colegiu american şi, comparativ, după un an de zile, răspunsurile aceloraşi studente la chestionarul autoadministrat. Întrebările, în număr de 60, au fost grupate, în trei clase, după cum presupuneau un grad înalt, mediu sau scăzut de „implicare a ego-ului“ în elaborarea răspunsurilor. La întrebările cu grad ridicat de implicare a ego-ului s-au obţinut diferenţe semnificative în răspunsurile la interviu, comparativ cu cele obţinute cu ajutorul chestionarului.
Selecţia şi formarea operatorilor de interviu
Pornind de la constatarea nedezminţită potrivit căreia „calitatea informaţiilor obţinute prin
intermediul interviului depinde într-o mare măsură de operatorul de interviu“ (Patton, 1980, 197)
apreciem că, în finalul acestui capitol, se impune discutarea competiţiei profesionale a celor care
conduc discuţiile individuale şi de grup cu scopul cunoaşterii ştiinţifice a vieţii sociale sub toate
aspectele ei.
În selecţionarea şi formarea profesională a operatorilor de interviu trebuie să se aibă în vedere sarcinile acestora în cadrul anchetelor. C. A. Moser (1958) ia în considerare următoarele patru sarcini: găsirea persoanelor cuprinse în eşantion; obţinerea acordului pentru interviu; punerea întrebărilor; înregistrarea răspunsurilor. Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale şi fizice contraindicate (deficienţe intelectuale sau morale, handicap fizic etc.) şi care doresc sincer să facă muncă de operator de interviu, ştiind că aceasta solicită efort fizic şi psihic şi că este slab remunerată. Operatorii de interviu se recrutează adesea din rândul funcţionarilor ieşiţi la pensie, al casnicelor cu nivel mediu de trai şi al persoanelor în căutarea unor activităţi temporare aducătoare de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune că selecţia operatorilor de interviu se face dintr-un volum mare de populaţie. Dimpotrivă. Nicole şi Françoise Berthier (1978) consideră că studenţii operatori de interviu sunt „o specie pe cale de dispariţie“.
Când selecţia operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor psihologice, este necesară recrutarea celor cel puţin în urma unei discuţii aprofundate şi a unei probe practice (efectuarea unui interviu). Vor fi excluse persoanele excesiv de timide, ca şi cele cu tendinţe autoritariste, labile psihic sau dezinteresate de munca de operator de anchetă. Cea mai bună recomndare pentru o astfel de activitate este participarea anterioară la alte anchete sociologice în calitate de operator.
Formarea profesională a operatorilor de interviu poate fi dobândită prin experienţa participării la mai multe anchete sau prin forme instituţionalizate (cursuri speciale de scurtă sau mai lungă durată).Oricât de atent ar fi fost selecţionaţi şi oricât de riguros ar fi fost formaţi din punct de vedere profesional, operatorii de interviu rămân o potenţială sursă de eroare în anchetele sociologice şi sondajele de opinie.
Dată fiind această situaţie, se impune controlul activităţii operatorilor de interviu atât prin
verificarea protocoalelor de interviu şi a chestionarelor completate, cât şi prin contra-anchete sau
trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii trebuiau să facă interviuri. Se urmăreşte identificarea operatorilor care introduc erori sistematice, înregistrând numeroase răspunsuri „nu ştiu“ sau care au întâmpinat multe refuzuri de participare la interviu.
Written by Administrator
We are Creative Blogger Theme Wavers which provides user friendly, effective and easy to use themes. Each support has free and providing HD support screen casting.
